Dar celălalt (tâlhar) l-a înfruntat și i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă?”
Luca 23:40
Tâlharul pocăit reacționează la batjocura celuilalt coleg de suferință și îl mustră pentru lipsa de solidaritate, având în vedere aceeași soartă care îi paște pe toți trei. Când se referă la aceeași osândă, el se referă la condamnarea la moarte fără să facă vreo deosebire între motivul pentru care erau condamnați cei doi și Isus.
Pentru cei doi răufăcători, sentința capitală era consecința propriilor păcate, dar pentru Isus lucrurile stăteau altfel. Condamnarea Lui era un abuz grosolan și o încălcare gravă a justiției omenești, combinate cu lașitatea și slăbiciunea judecătorului. Isus a fost condamnat la moarte în urma mașinațiunilor politice ale puternicilor vremii, în timp ce condamnarea celor doi era un act de dreptate în deplină legalitate.
Când discutăm despre semnificația celor două feluri de moarte de pe Golgota, deosebirile sunt infinit mai mari decât procesul de stabilire a sentinței capitale. Moartea tâlharilor era răsplata pentru păcatele lor, fără niciun fel de valoare ispășitoare, nici măcar pentru propria lor vinovăție. Moartea lor nu le putea aduce nicio speranță de salvare din păcat.
În schimb, moartea Salvatorului era prețul de răscumpărare din păcat pentru întreaga lume. În baza propriei Sale morți, Isus l-a asigurat pe tâlharul pocăit de învierea celor drepți.
Care este lecția pe care o pot asimila din acest episod petrecut pe Golgota, în care un condamnat la moarte pe drept are asigurarea vieții veșnice?
