Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.
Apocalipsa 12:17
Există două nevoi ale ființei umane care se află într-o permanentă concurență: apartenența și excelența. Ideal ar fi ca cele două să se afle împreună, dar din nefericire acest lucru nu funcționează în lumea noastră. Atunci când aparținem unei majorități constatăm că aceasta este lipsită de excelență, iar când aspirăm la calitate și puritate constatăm că ne aflăm în minoritate.
Poporul lui Dumnezeu nu a fost niciodată o majoritate, dar acest lucru nu l-a împiedicat să devină o putere, cel puțin în anumite momente ale istoriei. Relevanța poporului ales nu este asigurată de mulțimea oamenilor din care e format, ci de forța convingerilor lor.
Acest aspect a făcut ca rămășița să devină atractivă și de dorit. Criteriile de aderare au fost însă suficient de aspre pentru a nu permite invazia de participanți. Deși numărul aleșilor a rămas relativ redus, rămășița și-a câștigat adesea respectul și recunoașterea celor din jur.
Elementele de identificare a rămășiței sunt ascultarea de Dumnezeu – demonstrată prin interesul și respectul față de Legea divină – și confirmarea adusă de Isus Hristos, adică mărturia Lui, acceptarea călăuzirii Sale prin profetismul biblic. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu este un act de dragoste care stă la baza acestor porunci, iar mărturia lui Isus completează tot ce mai lipsește unui caracter bine dezvoltat și care reflectă sfințenia divină.
Rămășița Israelului lui Dumnezeu urmează să prezinte lumii dovada supremă a Evangheliei: care este o viață sfințită și conformă cu voia lui Dumnezeu.
Cât de aproape este de sfințenie și desăvârșire minoritatea spirituală din care fac parte?
