Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie (…) plin de îngăduință răbdătoare.
2 Timotei 2:24
Atunci când avem de-a face cu oamenii, trebuie să știm că nimeni nu este perfect, inclusiv noi, iar în aceste circumstanțe avem nevoie de îngăduință, toleranță, înțelegere unii față de alții. Această atmosferă de amabilitate răbdătoare creează premisele dezvoltării personale sănătoase. Astfel se creează relații durabile, cu susținere și încurajare reciprocă, pentru dezvoltarea unei biserici bazate pe har și iubire frățească.
Îngăduința creștină nu se moștenește de la părinți și nici nu constituie o dotare aleatorie printre membrii bisericii. Aceasta se câștigă cu mult exercițiu și disciplină personală. Ucenicia este experiența în care fiecare creștin se maturizează spre asemănarea tot mai mult cu Maestrul și primește un transfer de calități și calificări de la El.
Avem un model impecabil în modul de raportare a lui Isus la Iuda Iscarioteanul. Ucenicul acesta a pătruns în numărul celor 12 și l-a părăsit în mod atipic. Isus a avut o discuție foarte deschisă cu Iuda, arătându-i dezavantajele materiale și practice ale uceniciei la care acesta dorea să adere. Isus voia ca Iuda să nu-și facă iluzii cu privire la perspectivele materiale la care râvnea.
Timp de trei ani și jumătate, Isus a arătat o îngăduință dumnezeiască față de acest ucenic problematic și i-a dat nenumărate ocazii de pocăință, pe care Iuda le-a ratat sistematic, pe toate. Până și în ultimul episod al acestei drame, modul de adresare al Maestrului a fost marcat de respect și atenție deosebită față de un fățarnic ticălos și arogant. Din acel moment, eșecul i-a aparținut lui Iuda în exclusivitate.
De unde îmi pot alimenta îngăduința răbdătoare de care am nevoie în relațiile cu colegii, familia și membrii bisericii?
