Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul.
Ieremia 17:5
Alături de indignare, blestemul este o folosire a cuvintelor în mod agresiv, însoțite de stări sufletești pline de mânie și reproș. Scopul unui asemenea comportament este încetarea unei stări de lucruri și afirmarea fermă a poziției personale față de rele evidente.
Situația din cartea lui Ieremia vizează acordarea respectului și a încrederii necuvenite oamenilor, în locul lui Dumnezeu. Această situație nu poate fi generalizată și nici dusă la extrem. Și aici, ca în multe alte cazuri, exagerarea și abuzul se dovedesc contraproductive și aducătoare de pierderi și pentru defăimători, și pentru defăimați.
Rămânând la cazul în speță, profetul rostește o imprecație la adresa celor care ascultă de oameni necunoscători și incompetenți din punct de vedere spiritual, în probleme care sunt clar reglementate de Dumnezeu în Cuvântul Său. Rezultatul nu poate fi decât apostazie, neînțelegeri și pierderi grave.
Natura umană este mult prea schimbătoare și nesigură pentru a constitui o bază pentru stabilirea principiilor bisericii sau chiar ale societății. Mai ales atunci când dispoziția sufletească de moment a unui singur om poate duce la legiferări sau decizii care afectează familii, biserici sau chiar popoare. În asemenea cazuri, consultarea populară sau măcar dezbaterea publică poate favoriza un verdict sănătos și funcțional.
Când este vorba de biserică, principiul „Așa zice Domnul!” este mult mai bun decât influența unei personalități carismatice care să influențeze direcții de mers sau principii și proceduri cu privire la viața de biserică. Dar nici practica și învățătura bătrânilor noștri nu ar trebui considerate sursă de drept bisericesc. Numai Cuvântul lui Dumnezeu are un asemenea drept.
Când trebuie să spun: „Da și amin!” și când trebuie să spun: „Ferească Domnul de așa ceva!”?
