Fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit.
Iacov 1:14
Imanența este un termen relativ complicat, datorită utilizării lui în gândirea filozofică. Noi îl vom utiliza cu înțelesul simplu din vorbirea curentă și nepretențioasă. Imanența este însușirea unui lucru de a fi consecvent cu el însuși și cu propria sa natură.
În textul citat mai sus, Iacov afirmă că ispita este endogenă, adică vine din interior. Este în natura ființei în starea sa actuală să fie înclinată spre păcat. Chiar dacă există și factori externi care pot influența acțiunile păcătoase, principala sursă de păcătuire este în noi înșine. Acolo este rădăcina răului. Aceasta este imanența aplicată ființei omenești.
Atunci când imanența I se aplică lui Dumnezeu, se înțelege că Dumnezeu este suficient prin Sine Însuși și nu depinde de nimic din afara Sa. Imanența divină împreună cu transcendența divină formează un cuplu complet de însușiri. Simplu spus: Dumnezeu este transcendent, adică deasupra și distinct față de creație, care este opera Sa, și Dumnezeu este imanent, adică suficient prin Sine Însuși, fără să depindă de ceva din afara Lui.
În relația Sa cu omul, Dumnezeu este despărțit și departe de păcătoși, dar stă totuși alături de cei cu inima frântă pentru a lega răni și a șterge lacrimi. Într-o zi va aduna la Sine pe toți păcătoșii răscumpărați prin jertfa Fiului și prin lucrarea de restaurare a Duhului Sfânt.
Întorcându-ne la imanența ființei umane, aceasta nu este absolută, asemenea imanenței divine. Deși ființa umană este păcătoasă prin sine însăși, omul are o speranță în intervenția divină, care îl poate face capabil să trăiască o viață de ascultare și sfințenie prin puterea lui Dumnezeu. Imanența umană funcționează doar negativ, în sensul că prin sine însuși omul săvârșește răul. Binele pe care omul îl face este doar prin intervenția supranaturală a lui Dumnezeu.
Cum pot să îmi depășesc statutul de ființă păcătoasă pentru a ajunge la idealul lui Dumnezeu pentru mine?
