„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” – Ioan 1:12
În momentul primei respiraţii, un nou-născut trebuie să inspire cam de cincizeci de ori mai puternic decât un adult. Din acest motiv este aşteptat primul ţipăt, ca o capodoperă muzicală, pentru că e un prim semn că pruncul respiră şi luptă să trăiască.
Calitatea de copil reprezintă enorm. Înainte de a deveni noi înşine „cineva”, suntem pentru o bună perioadă de timp recunoscuţi ca ai cuiva; copilul lui… Când devenim adolescenţi şi apoi tineri, începe să ne deranjeze dacă cineva ne recunoaşte după titulatura de fiul lui… sau fiica lui… . Vrem să fim recunoscuţi prin identitatea noastră, nu prin asociere cu părinţii noştri. Totuşi, atunci când ştim că ar fi avantajos, mai recurgem şi la a ne prezenta drept copilul părinţilor noştri, dar numai dacă obţinem vreun avantaj. Părinţii ştiu în general acest lucru şi nu se supără, deşi s-ar simţi onoraţi să le folosim numele atunci când ne prezentăm. La fel este şi în relaţia noastră cu Tatăl ceresc. Lui Îi place să ne numească copii ai Săi. Dar calitatea aceasta este însoţită şi de o responsabilitate. Dumnezeu Se aşteaptă ca atunci când ne prezentăm drept copiii Lui să avem şi un caracter şi un comportament adecvat acestui nume, acestei calităţi. Este profund întristat când cineva se asociază cu El doar în ce priveşte numele, iar în rest nu reprezintă în vreun fel legătura pretinsă.
Provocare
Gândeşte-te puţin: se potriveşte comportamentul tău cu ideea de copil al lui Dumnezeu?
