Nu nesocoti pe mamă-ta când a îmbătrânit. (Proverbele 23:22)
Astăzi, aşa cum zice Helen Keller, „îmi doresc să duc la îndeplinire o sarcină măreaţă şi nobilă, dar cea mai mare datorie a mea este să duc la bun sfârşit sarcini mici, abordându-le de parcă ar fi măreţe şi nobile”.
Doresc mult să merg pe urmele lui Isus, să mă sacrific, să trudesc, să slujesc cu toată inima pentru salvarea semenilor. Dar El, Domnul meu, a îngăduit să-mi dezvolt talentele slujirii îngrijind-o pe mama mea. Este în vârstă de 94 de ani şi este total dependentă de mine. Ce înseamnă această dependenţă? Capacitatea de a gândi este deficitară în anumite momente. Are nevoie să fie îngrijită. A pierdut în mare parte capacitatea de a comunica, iar relaţia dintre noi a început să se stingă. În privinţa acestei stări, nu pot face nimic. Dar o îngrijesc cu drag, iar ea adună toată puterea pentru a mă răsplăti. Pentru fiecare gest, mă alintă: draga mea, frumuseţea mea, păpuşa mea – şi mâinile ei uscăţive mă mângâie. La fiecare plecare a mea de acasă, nu protestează. Mă binecuvântează şi spune obligatoriu: „Să nu stai mult!” Apoi, cu ochii fixaţi pe uşă, mă aşteaptă. Când apar, indiferent cât am stat, ochii mamei mele strălucesc cu raze de lumină iubitoare.
Îl laud pe Dumnezeu pentru că veghează neîncetat. El ştie prin ce trece şi omul bătrân, dar şi cel care-l îngrijeşte. El îmi umple inima cu pace şi putere să pot sluji cu drag. Însă uneori, când sunt obosită şi nu am putere să mă controlez, o cert pentru anumite lucruri pe care le face greşit, iar ea suportă tăcută avalanşa nervilor mei şi mă iartă pe loc. Atunci eu am remuşcări şi plâng, pentru că ştiu că mama ar fi făcut bine dacă ar fi avut putere şi mă rog pentru iertare, iar Dumnezeu toarnă harul şi puterea Lui divină peste slăbiciunea mea şi mă ajută să slujesc cu mai mult drag şi înţelegere. Momentele bune le depăşesc la număr pe cele rele.
Cele mai frumoase clipe le petrecem seara, la altar, unite în rugăciune. Oricât de obosită ar fi, nu refuză niciodată să-i citesc câte un capitol din evanghelii, la rând. Uneori, citesc propoziţia până la jumătate, iar ea o completează din memorie.
Observ că pe mama au apucat-o ostenelile vieţii ei grele şi poate prea lungi. Ea vrea tot mai mult să se odihnească şi, precum o corabie care se îndepărtează din ce în ce mai mult de mal, viaţa ei se duce. Sufletul mi se întristează la gândul despărţirii. Pe de altă parte, mă mângâie gândul că nu o voi pierde pentru totdeauna. Ştiu că Domnul nostru Isus Hristos va veni să ne ducă în ţara promisă, unde vom fi nedespărţite o veşnicie.
Copii, faceţi ca părinţii voştri să aibă parte de mulţumire, pace şi iubire, în ultimele zile ale vieţii lor!
Zlatinca Mihaly, Timişoara, Banat
