„Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi, decât să împarţi prada cu cei mândri.” – Proverbe 16:19
Izbit de-o vijelie, cândva, atât de rău,
Din munte smuls, stejarul se pomeni-ntr-un hău.
Un râu cu apa-n spume primindu-l mult mai jos,
Cu-nvolburări îl duse şi el, năbădăios,
De la un mal la altul zvârlit mereu în cale,
Abia în nişte trestii s-a fost oprit, devale,
Uimit că ele scapă chiar şi de vijelii,
Cu nişte tulpiniţe plăpânde, pirpirii,
Iar el, cu toată forţa vânjoasei lui tulpini,
Fusese smuls, în ciuda atâtor rădăcini.
Şi ele,-n dulce şuier, îi spun, nevrând să-adaste,
Că tocmai slăbiciunea le scapă de năpaste.
– „Vezi, tu sfidezi furtuna cu-atâta demn avânt;
Dar ea, mai furioasă, te smulge din pământ.
Noi ne plecăm în cale-i tot tufărişul verde
Şi hala-matahala tăria parcă-şi pierde.
Cu braţe viguroase, tu, prin curajul tău,
Doar îi sporeşti mânia şi-o-nverşunezi mai rău.”
Încumetarea-i vană, când vrea mărimi să-nfrunte.
Blândeţea doar le face să nu se mai încrunte.
Stejarul şi trestia – Avianus
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 30.10.2016 – solascriptura.ro
