„Calea Domnului este un zid de apărare pentru cel nevinovat.” – Proverve 10:29
În timpul Războiului franco-prusac (1870-1871), în rândul olandezilor se instaurase temerea că germanii ar fi putut folosi arme de foc pentru a-i ataca. La acea vreme, o astfel de ofensivă s-ar fi sfârşit cu un adevărat dezastru pentru locuitorii Ţărilor de Jos, deoarece ei nu puteau fi apăraţi de zidurile cetăţilor lor vechi, care se puteau prăbuşi în orice moment.
După ce conflictul a luat sfârşit, olandezii decid că sistemul lor defensiv trebuie reabilitat în cel mai scurt timp posibil. Drept urmare, în anul 1874 este emisă „Legea fortăreţei”, în care era precizat faptul că în jurul capitalei urmează să fie construit un sistem de apărare care va purta numele de „Linia Defensivă a Amsterdamului” (în neerlandeză „Stelling van Amsterdam”).
Lucrările de construcţie au început în anul 1883 şi au durat aproape 37 de ani. Astfel, în 1920, Amsterdamul ajunsese să fie apărat de un sistem de fortificaţii concentric, având o lungime totală de circa 135 de kilometri. Linia defensivă era compusă din 46 de forturi militare, cazărmi şi baterii, interconectate prin fâşii de teren care puteau fi inundate înainte ca inamicul să poată ajunge în apropierea capitalei.
Zonele lacustre se află la o distanţă de 10 până la 15 kilometri faţă de centrul oraşului Amsterdam. Forturile au fost poziţionate în aşa fel încât distanţa dintre ele să nu depăşească 3,5 kilometri. Elementele liniei defensive nu au fost folosite niciodată într-un conflict, deoarece nu putuseră să facă faţă tehnologiilor din domeniul militar care progresaseră semnificativ înainte ca sistemul olandez să fie finalizat.
În 1996, Linia Defensivă a Amsterdamului a fost inclusă pe lista patrimoniului mondial UNESCO. În momentul de faţă, multe dintre forturile construite în urmă cu aproape un secol sunt folosite în scop turistic.
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 09.07.2016 – solascriptura.ro
